Istoria Japoniei

Conform legendelor şi documentelor japoneze, Ţara Soarelui Răsare are o istorie de aproximativ două milenii şi jumătate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trăit oameni încă din paleolitic şi neolitic. Există un consens aproape unanim că poporul ainu, de origine necunoscută (unii oameni de ştiinţă cred că ar proveni din marea grupare indo-europeană,[necesită citare], alţii că ar fi înrudiţi cu aborigenii din Australia), a locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul amestecului dintre aceştia şi diferite populaţii malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din Sud, cât şi a unor rase mongoloide venite de pe continentul asiatic, din Coreea, China sau Mongolia.

În secolul al V-lea î.e.n. s-au constituit mici unităţi statale în insula Kyushu şi în regiunea Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea e.n. începe să se exercite influenţa chineză asupra Japoniei, atât în organizarea statului şi a societăţii, cât şi în domeniul artelor şi modului de viaţă. Specialiştii japonezi susţin că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu preluarea valorilor spirituale din China - filozofia budistă, diverse arte şi motive artistice -, pe care japonezii le-au adaptat, impregnându-le cu spiritul local şi dându-le strălucire de-a lungul secolelor.

Istoria modernă a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921), când are loc restaurarea puterii imperiale. Edo primeşte numele de Tokyo şi devine capitala statului. Are loc o puternică dezvoltare a economiei, o perioadă de modernizare, depăşind rapid structurile feudale. Devine un stat capitalist dezvoltat, care, pe plan extern, promovează o politică expansionistă, ce marchează trecerea la imperialism. Japonia poartă războaie cu China (1894-1895) şi cu Rusia ţaristă (1904-1905). După instituirea protectoratului asupra Coreei (1905), Japonia o anexează în 1910.

În Primul Război Mondial (1914-1918) Japonia participă alături de puterile Antantei. Economia continuă să se dezvolte în ritm accelerat, concomitent cu pregătirile pentru război. În 1931 Japonia ocupă Manciuria, iar în 1937 declanşează războiul pentru cucerirea Chinei. Însă aventura militaristă a Japoniei, care a suferit pentru prima dată în lume efectele dezastruoase ale exploziilor atomice la Hiroshima şi Nagasaki, a avut ca deznodământ capitularea necondiţionată la 2 septembrie 1945.

Energiile concentrate spre refacerea întregii ţări şi dezvoltarea susţinută a economiei au permis Japoniei să devină o putere economică de o importanţă recunoscută, cu o intensă viaţă culturală.


Sărbătoarea naţională
Sărbătoarea naţională a Japoniei este 23 decembrie, ziua de naştere a împăratului Akihito, născut în 1933.

Periodizare
Succesiunea şi cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China (începând cu anul 140 î.e.n.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele unei perioade se stabileşte, în principiu, după cel al capitalei, reşedinţă a suveranului şi marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în funcţie de evenimentele majore din viaţa ţării, indiferent dacă au un caracter fast sau nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.

Epoca medievală cuprinde o perioadă de şapte secole, începând cu secolul al XII-lea şi încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor şi stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub domnia împăratului Kotoku (645-654).

Din evul mediu Japonia iese o dată cu perioada Meiji sau a “Guvernării luminoase” (1868-1912), marcând intrarea Japoniei în epoca modernă. În anul 1868 a fost răsturnat ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, iar împăratul Meiji (1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al naţiunii. Liderul forţelor imperiale, Saigo Takamori şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit şi au negociat predarea paşnică a puterii.

Preistorie

A Middle Jomon vessel (3000 to 2000 BC)Preistoria este acea porţiune din trecutul uman care precede documentele scrise şi poate fi cunoscută doar prin cercetarea arheologică. Era preistorică în Japonia începe în epoca pleistocen (era glaciară), când grupuri umane de pe continentul asiatic au ocupat pentru prima dată arhipelagul japonez, şi durează până în primele secole ale erei noastre, când fapte din Japonia au început a fi menţionate de către istoricii dinastiilor chineze. Perioadele pe care arheologii le folosesc, în mod tradiţional, pentru a diviza istoria Japoniei, sunt subdiviziuni arbitrare ale trecutului ţării, limitele acestor perioade fiind în mod frecvent schimbate de noile descoperiri arheologice.

Perioada paleolitică (pre 8000 i.e.n.)
Perioada paleolitică (kyusekki jidai), numită de asemenea perioada preceramică, este caracterizată prin rămăşiţe materiale, în special unelte formate prin cioplirea pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.e.n. În literatura de specialitate există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică, momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârşitul acestei perioade fiind marcat de primele elemente de olărit neolitice.

Factorii geologici şi naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămăşiţelor din paleoliticul japonez se bazează pe informaţii referitoare la stratificaţia solului. În al doilea rând, schimbările climei şi scăderea nivelului mării au alterat în mod dramatic aspectul şi forma ţării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei) era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era mai puţin simţită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales între anii 20.000-18.000 î.e.n., între peninsula Coreea şi insula Kyushu (sudul Japoniei) precum şi cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferenţa climaterică din aceste zone şi faptul că erau legate cu diferite părţi ale continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul şi sudul Japoniei s-au format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.

Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată, în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămăşiţe arheologice care aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte din os sau rămăşiţe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic, dar cu toate acestea se cunoaşte prea puţin despre modul de viaţă al locuitorilor arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kanto, sunt rare, fiind totodată dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei culturilor are, deci, tendinţa să se bazeze pe analiza detaliilor şi a tipologiilor artefactelor din piatră atribuite acestei perioade.

Denumirea de “paleolitic timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neşlefuite, mai vechi de 30.000 de ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-70.000 î.e.n.). Descoperite în Peştera Fukui şi Sozudai din Kyushu, precum şi în tumultul Kanto aparţinând sitului Iwajuke şi Hoshino (aflate în nordul câmpiei Kanto) aceste unelte neşlefuite au fost comparate cu cele descoperite în Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) şi alte situri din nordul Chinei. “Poduri de pământ” scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman între China şi Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei în care insulele japoneze au fost habitate pentru prima dată. Mulţi arheologi japonezi şi străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic.

Rămăşiţele paleoliticului târziu (cca. 28.000 – cca. 10.000 î.e.n.) sunt în mod dramatic diferite de cele din paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.e.n., se observă o creştere rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de şlefuire, bazată pe folosirea uneltelor ascuţite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din Eurasia, în paleolitic. Însă mici diferenţe există în tehnica de prelucrare a acestora, semnificaţia acestor diferenţe fiind interpretată diferit de către oamenii de ştiinţă, rezultând păreri contrare referitoare la relaţiile Japoniei cu continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte, cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă şcoală de gândire vede această inovaţie, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaido şi Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord şi Manciuria. În mod evident, a avut loc şi o dezvoltare independentă de influenţele exterioare, iar relativa sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul asemănărilor dintre rămăşiţele materiale din arhipelag şi cele de pe continent.

Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, tot la fel de puţine lucruri se pot spune şi despre modul de viaţă al oamenilor din această perioadă care au locuit pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse de scăderea nivelului mării în timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a inundat aceste zone, rezumând accesul cercetătorilor numai la culturile arheologice care au supravieţuit până astăzi în zonele de câmpie şi deal. Aceste culturi se pare că au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activităţi bazate în special pe vânătoare şi cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu altele de la mari distanţe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor pe zone largi.

Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului mării şi formarea de aşezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag şi continent şi perfecţionarea uneltelor din piatră.

Perioada Jomon (cca. 8.000 î.e.n. – cca. 300 î.e.n.)
Vezi şi Cronologia împăraţilor Japoniei Cronologia Perioadei Jomon

În perioada Jomon (cca. 8.000 î.e.n. – cca. 300 î.e.n.) principalele ocupaţii sunt identificate cu vânătoarea şi culesul, iar ca o caracteristică a arhipelagului japonez, utilizarea frecventă a resurselor marine. Din punct de vedere literal, numele acestei perioade provine din cuvintele jo=împletitură şi mon=ornament.

Populaţia indigenă

Populaţia indigenă se numeşte ainu fiind azi pe cale de dispariţie (au mai rămas cca. 20.000). Aceştia trăiesc azi în sudul insulei Sahalin, în arhipelagul Kurilelor şi în nord-vestul insulei Hokkaido. Posedau o organizare socială patriarhală şi poligamă şi aveau o religie bazată pe cultul ursului.

Originile civilizaţiei japoneze

Originile civilizaţiei japoneze se pierd în negura timpului. 11 februarie 660 BC este considerată data tradiţională când Japonia a fost fondată de împăratul Jimmu Tenno. Aceasta este numai versiunea istoriei japoneze datând de la primele înregistrări scrise din secolele al şaselea respectiv al optulea când ţara a adoptat alfabetul chinez. În această perioadă mai mulţi împăraţi se luptau pentru putere. Cu scopul de a-şi legitima pretenţiile la tron ei au comandat poeţilor de curte să scrie mai multe colecţii de poeme în care pretindeau că au moştenit puterea direct de la zeiţa soarelui Amaterasu ( care a rămas încă cea mai venerată zeiţa a panteonului Shinto ), cu medierea nepotului ei Ninigi lui Jimmu Tenno, despre care se afirma că este unul dintre strămoşii familiei imperiale japoneze. Acest mit propagandistic a fost preluat de istoricii din secolul al XIX lea şi a devenit un pilon fundamental al ideologiei naţionaliste japoneze Kokutai.

Izvoare chineze mai credibile descriu o ţară "Wa" condusă de mai multe familii - fiecare având zeităţi proprii. Studii recente de antropologie arată că strămoşii japonezilor par să fi emigrat din Siberia ori Polinezia.

Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. – cca. 300 e.n.)
Cronologia Perioadei Yayoi

Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. – cca. 300 e.n.) desemnează momentul în care agricultura ia o amploare deosebită, culminând cu apariţia primelor forme de organizare politică în unele zone ale arhipelagului. Perioada a fost numită după situl arheologic din Tokyo, unde au fost descoperite pentru prima oară produsele olăritului japonez realizate cu roata olarului. Această perioadă este urmată de perioada Kofun sau Yamato (cca. 300-700), trecându-se astfel într-o nouă perioadă a istoriei, protoistoria.


Perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552)
Cronologia Perioadei Yamato

Apoximativ în anul 405, curtea japoneză a adoptat oficial sistemul de scriere chinezesc. În secolul al şaselea budismul a pătruns în ţară adus de imigranţi coreeni. Aceste două evenimente au revoluţionat cultura japoneză şi au marcat începutul unei lungi perioade de influenţă culturală chineză. De la stabilirea primei capitale la Nara (ulterior aceasta se va muta la Kyoto) în 710 până în 1867 împăraţii erei Yamato au domnit doar cu numele, aveau doar o valoare simbolică, căci puterea aparţinea nobililor de la curte, regenţilor sau shogunilor (guvernatori militari ai provinciilor japoneze).

Perioada Asuka (552-710)
Cronologia Perioadei Asuka

Cultura şi civilizaţia japoneză a fost influenţată de China. Din China va fi adusă, începând cu anul 552, scrierea ideografică chineză. De asemenea, în secolul al VI-lea sunt introduse budismul - care începând cu anul 594 devine religie de stat, artele şi ştiinţele chineze; se adoptă calendarul chinez. Religia care a avut o influenţă considerabilă în Japonia medievală a fost budismul de origine indiană. Din budism s-a desprins zen-ul - cuvântul zen derivă din sanscrită (Dhyama) însemnând “contemplaţie”. Această ramură a budismului propune, în locul textelor sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om în contact cu substanţa absolută a lumii, a naturii.

În urma reformei Taika promulgată în anul 645, se aplică sistemul de organizare rurală, a familiei şi sistemul de taxe chinez. Tot în această perioadă a fost încurajat studiul clasicilor şi învăţăturii chineze. În secolul al IX-lea influenţa chineză se atenuează.

Primul act cu caracter “constituţional” pe care l-a avut Japonia a fost “Constituţia în 17 articole” (Jushichijo no Kenpo). A fost promulgată în perioada timpurie de consolidare a statului centralizat nipon, adică în anul 604, de prinţul Shotoku Taishi, la Asuka. Această “constituţie“ (kenpo) nu este propriu-zis o lege, ci mai mult o culegere de precepte morale şi religioase adresate slujbaşilor guvernamentali. Prin această “constituţie”, Shotoku Taishi a dorit şi a reuşit să creeze un stat centralizat şi să pună capăt luptelor pentru putere din arhipelag. “Constituţia” consfinţeşte stările sociale ale epocii, punând deasupra întregii societăţi pe împărat. Intenţia lui Shotoku Taishi era de a crea o putere centralizată în care, atât pământul cât şi oamenii care-l lucrau să fie puşi sub controlul direct al împăratului, care să obţină veniturile de la clanuri (uji) sub formă de tributuri.

În anul 670 au fost organizate şase compartimente guvernamentale: al populaţiei, al crimelor, al finanţelor, cel militar, cel legal şi cel administrativ. Compartimentul populaţiei supraveghea colectarea impozitelor şi, împreună cu celelalte compartimente, administra proprietatea imperială şi organizarea statală. Se poate spune că formarea statului tributal japonez s-a încheiat în secolul al VIII-lea prin organizarea a opt departamente ale guvernului central, dar desfiinţate mai apoi.


Denumirea acestei perioade este dată de numele localităţii în care se afla curtea imperială. Este o epocă extrem de importantă în istoria Japoniei datorită pătrunderii budismului, care a produs esenţiale schimbări în civilizaţia vremii. În anul 552 soseşte din Coreea o misiune diplomatică care a adus imagini ale lui Budha (picturi pe drapele, baldachine sau în sutre; sculpturi) - noua religie a captivat curtea imperială şi clasa nobiliară prin fastul ce însoţea slujbele.

În perioada imediat următoare, au început să vină din China şi Coreea numeroşi artişti, cărturari, artizani, călugări trimişi în dar curţii imperiale (era mai uşor de trimis oameni care să execute lucrările de artă decât de trimis produsele).

Un eveniment semnificativ al perioadei Asuka este apariţia textelor scrise, inexistente până atunci în arhipelag, fapt ce oferea posibilitatea păstrării informaţiilor. Apar primele cărţi Manyoshu şi Kogiki (scrise cu caractere chinezeşti).

Pictura, artă perisabilă datorită materialului fragil, s-a păstrat doar pe panouri cu caracter religios. Este realizată în lac amestecat cu „misuda” - un ulei special. Aceste lucrări sunt cunoscute ca aparţinând genului de pictură misuda-e. Stilul lucrărilor este foarte abstract, spaţiul bidimensional, asemănăntor picturii chineze a Celor Şase Dinastii.

[modifică] Cronologia Perioadei Nara

Perioada Heian (795-1185)

Perioada Kamakura (1185-1333)


În secolul al XIII-lea, Japonia a fost pusă în faţa singurei invazii din istoria ei medievală. Mongolii, care au cucerit părţi din China şi Coreea, în anul 1274 pornesc cu o flotă puternică spre insulele japoneze. Sunt respinşi, dar în anul 1281 mongolii reiau atacul cu o flotă mai puternică şi mai numeroasă ca în urmă cu şapte ani. Sunt însă din nou înfrânţi datorită condiţiilor climatice neaşteptate. Un taifun va distruge flota mongolă, astfel Japonia fiind salvată de la cucerire. Acest taifun este numit de către poporul japonez “kamikaze”, adică “vânt divin”.

Perioda Muromachi (Ashikaga) (1333-1573)

Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)

Perioada "feudală" a istoriei japoneze, a fost dominată de două puternice familii regionale (daimyo) şi de dominarea militară a războinicilor şi se întinde între secolele al douăspreezcelea şi al nouăsprezecelea. Acest interval de timp se divide în perioade mai mici care poartă numele şogunilor care au dominat epoca.

Primul contact cu Vestul a avut loc în 1542, când un vas portughez, a fost abătut de un taifun de pe calea sa iniţială spre China, şi a aruncat ancora în Japonia. Armele de foc introduse de portughezi au schimbat foarte mult arta războiului în era Sengoku culminând cu bătălia de la Nagashino unde s-au folosit aproximativ 3,000 de puşti (se crede însă că numărul real nu depăşea 2,000) care au redus mult puterea samurailor. În secolul care va urma comercianţi din Portugalia, Olanda, Anglia şi Spania au sosit aici, ca şi misionari iezuiţi, dominicani sau franciscani, din care mulţi au fost supuşi martirizării şi au devenit sfinţi.


Era Edo (1603-1868)
Cronologia Erei Edo

În prima parte a secolului al şaptesprezecelea, Shogunatul Tokugawa a bănuit că toţi comercianţii sau misionarii erau pioni ai puterilor europene. Din această cauză intarea lor în Japonia a fost controlată cu stricteţe din ordinul personal al Shogunului. Un marinar englez pe nume William Adams care călătorise pe un vas olandez a eşuat pe coastele Japoniei in 1600. El a reuşit să-l impresioneze pe shogunul Tokugawa Ieyasu învăţându-l arta navigaţiei, astronomie şi matematică şi a devenit Samurai onorific primind o moşie considerbilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al Shogunului ca să construiască prima fabrică dar şi un soi de agenţie de comerţ. În cele din urmă însă Japonia, i-a silit pe toţi străinii să plece şi blocat toate relaţiile cu lumea exterioară, cu excepţia unor relaţii comerciale restrânse cu negustorii olandezi şi chinezi în oraşul Nagasaki.

Câteva ciocniri cu Rusia care se găsea în nord i-au permis shogunului să-şi extindă puterea asupra insulei Hokkaido şi a Sahalinului in 1807 dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane U.S. Navy cu patru vase de luptă: the Mississippi, Plymouth, Saratoga, şi Susquehanna, a intrat în golful oraşului Edo (Tokyo) şi şi-a afişat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să se deschidă spre a face comerţ cu Vestul. Aceste vase au primit numele de kurofune, Vapoarele negre.

În anul următor la Conventia de la Kanagawa (31 martie 1854), Perry s-a întors cu 7 vapoare şi l-a forţat pe Shogun să semneze tratatul de pace şi neutralitate dintre Japonia şi Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate şi cu celelalte puteri occidentale. Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.

Stările sociale în Japonia evului mediu
In societatea evului mediu japonez existau două mari categorii de stări sociale: una dominantă şi una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste categorii aveau la bază ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.

Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaşte la baza piramidei luptătorii, samuraii. Aceştia erau cei care îi apărau pe ceilalţi membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun şi pe împărat. Este interesant de observat legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful piramidei, împăratul, reprezentant al cerului şi al pământului, o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în afara vieţii politice. Ţara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau puternicele familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul samurailor.

Piramida stărilor subordonate era formată din categoria ţăranilor, care reprezentau starea productivă a întregii societăţi medievale japoneze. Cu toate că se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii şi meseriaşii ajung să se afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât şi la cel al stărilor dominante. Negustorii şi cămătarii erau o categorie socială alcătuită din oameni înstăriţi, dar aceştia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât le oferă apartenenţa lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea orăşenilor este cea care a reuşit să creeze o civilizaţie urbană, aflată în contrast cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea repudiaţilor. Aceştia nu pot fi incluşi în nici una din cele două piramide ale stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonaţi unei anumite stări dominate, ci erau la mila societăţii japoneze în ansamblul ei.

Interesant de menţionat este faptul că dacă facem o comparaţie între cele două piramide ale stărilor sociale din Japonia evului mediu, constatăm faptul că opus piramidei stărilor dominante, în piramida stărilor subordonate nu putem stabili relaţii de legătură între stările sociale care o compun. Astfel, pentru ţăran, cămătarul era doar un mijloc de a-şi putea plăti dările la timp, pentru artizan şi meseriaş, negustorul reprezenta o cale de a-şi comercializa produsele. Autoritatea împăratului, chiar şi numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale, indiferent că aparţineau stărilor dominante sau celor subordonate.

Stări dominante
împăratul Japoniei medievale
shogunul
daimyo - nobilul feudal
samuraiul
Stări subordonate
ţăranul Japoniei medievale
artizanul (meseriaşul) Japoniei medievale
negustorul şi cămătarul Japoniei medievale
orăşeanul Japoniei medievale

Instaurarea Erei Meiji (1868-1912)
Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre “Indii”, iar pe liniile de navigaţie între Pacific, Atlantic şi Oceanul Indian străbăteau îndeosebi emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura creşterii nevoii de noi pieţe de desfacere a diferitelor produse industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deşi secundare, în partea de nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci şi în arhipelagul nipon.

Dar, după un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe ţărmul japonez în anul 1543, Japonia şi-a închis porţile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală faţă de lumea din afară, izolare pe care avea să o menţină timp de mai bine de două sute de ani.

Sub influenţa ideilor sociale şi politice de origine europeană aduse de aceşti navigatori, mulţi tineri nobili şi samurai, care nu mai dispuneau de mari avuţii, îşi puneau problema regenerării şi progresului ţării, prin introducerea reformelor economice. În acelaşi timp, pătura tot mai numeroasă şi mai înstărită a comercianţilor, deşi discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalţii demnitari şi nobili cu sume importante. Dispunând de forţă economică şi de capital, ei revendică cu cutezanţă mereu sporită o poziţie nouă în stat, protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor şi confiscărilor, solicită transformări politice şi sociale.

La rândul său, ţărănimea, a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulţumiţii invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocraţia de curte (kuge), de asemenea, sărăcită şi desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire şi nemulţumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea cultul împăratului şi s-a pregătit, astfel, intelectual şi ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese deposedat.

Încă în anul 1715, în lucrarea “Istoria Marii Japonii”, scrisă la iniţiativa nobilimii din ţinutul Mito, se insista asupra importanţei familiei imperiale. În acelaşi scop s-a alăturat şi efortul intelectualilor de a diminua influenţa civilizaţiei chineze şi de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziţie cu confucianismul şi budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) şi-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.

Efectul unor contacte şi schimburi comerciale tot mai intense cu Europa şi S.U.A., deşi impuse prin violenţă, a fost rapid şi spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantităţi mari de mărfuri invadau piaţa japoneză. Între anii 1859 şi 1868 valoarea comerţului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. şi le vindeau japonezilor nave, arme, maşini şi diferite obiecte metalice, stofe din lână, ţesături din bumbac şi cânepă, unelte de pescuit etc.

Preponderenţa accentuată a importului faţă de export a cauzat scurgerea aurului în afara graniţelor Japoniei. Această pierdere de aur şi dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflaţie. Totodată, concurenţa mărfurilor străine a dus şi la ruinarea producţiei manufacturiere şi meşteşugăreşti autohtone. De asemenea, modificări însemnate s-au produs şi în producţia agricolă datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase şi a altor produse. Pe de altă parte, însă, s-a constatat apariţia, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei uşoare, a arsenalelor şi şantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea şi creşterea puterii burgheziei japoneze.

Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situaţie, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis şi decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistenţă presiunilor străine.

Opozanţii l-au abandonat, pe rând, pe shogun, şi s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naţionaliste căzând victime ruşi (1859), francezi şi olandezi (1860), britanici (1861).

Ciocnirile dintre adepţii restaurării puterii imperiale şi cei care susţineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mişcărilor şi acţiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât şi una anticolonialistă. În fruntea acestor mişcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reuşit să-şi alăture burghezia, ţăranii şi intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanşată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forţele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculaţi, dar au fost înfrânte.

În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forţelor militare ale provinciilor Satsuma şi Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunţat la funcţiile sale. După abdicare, acesta nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate, şi mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forţelor imperiale, Saigo Takamori, şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit şi au discutat predarea paşnică a puterii.

Cu toate că shogunul acceptă restauraţia şi îşi retrage trupele la Osaka, la sfârşitul lui ianuarie 1868, alte forţe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forţele din provinciile Satsuma, Choshu şi Tosa. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominaţia familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.

La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum şi abolirea regimului shogunatului. Împăratul îşi va instala curtea şi reşedinţa la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868, oraş ce primeşte numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji (“guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi o continuitate dar şi o mare mutaţie socială şi politică în societatea japoneză.

Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale faţă de împărat şi faţă de instituţiile de stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au fost orientate spre formarea mentalităţii militariste şi fanatice. De la restauraţia Meiji şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împăratul va fi conducătorul guvernului şi al armatei.

În epoca Meiji, împăratul a fost divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost înconjurată de veneraţie. Matsuhito, deşi a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost şi a rămas o personalitate marcantă şi totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acţioneze în numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât datorită propriilor eforturi, cât şi împrejurărilor internaţionale favorabile: marile puteri europene şi Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne şi externe care le-au ţinut departe de arhipelagul nipon.

Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internaţional al Japoniei prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forţelor sale armate terestre şi navale, angrenarea ţării în competiţia marilor puteri pentru acaparări de zone de influenţă şi pieţe de desfacere a produselor industriale şi dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.

În 1854, Comandantul Matthew Perry al Marinei americane a forţat deschiderea Japoniei către Vest prin Convenţia de la Kanagawa. Războiul Boshin, între anii 1867 şi 1868, a dus la desfiinţarea şogunatului, iar restauraţia Meiji a stabilit un guvern centrat în jurul împăratului.

Japonia a adoptat numeroase instituţii vestice în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi şi organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez intr-o putere mondială, învingând China în primul război sino-japonez (1894-1895) şi Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să deţină controlul Koreei, Taiwanului şi a jumătăţii sudice a insulei Sahalin.

Era Taisho (1912 - 1926)
Începutul secolului al XX-lea a marcat o scurtă perioadă de democraţie Taisho, lăsată în umbră de evoluţia politicii de expansiune japoneză. Primul război mondial a permis Japoniei, care luptase de partea aliaţilor victorioşi, să îşi extindă sfera de influenţă în Asia şi posesiunile în Pacific.


Era Showa (1926 - 1989)

Imperiul japonez acaparase cea mai mare parte din Asia de est şi sud-est în momentul său maxim de expansiune, 1942în 1936, Japonia semnează pactul anti-comintern, în acest fel formând împreună cu Germania şi Italia alianţa Axei. În această perioadă Japonia invadează China, ocupând Manciuria în 1931 şi şi-a continuat expansiunea în China în 1937, pornind Al doilea război sino-japonez, care a durat până la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial. În 1941, după ce President Franklin D. Roosevelt, preşedintele Statelor Unite, a cerut ca Japonia să-şi retragă forţele din China, Japonia a atacat baza navală americană de la Pearl Harbor şi coloniile britanice şi olandeze din Asia de sud-est, intrând în război cu Statele Unite.

După o îndelungată campanie în Oceanul Pacific, Japonia şi-a pierdut câştigurile teritoriale iniţiale, şi forţele americane s-au apropiat suficient de mult pentru a începe bombardamente strategice asupra Tokyo, Osaka, şi a altor mari oraşe, precum şi bombardamente atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Japonezii au acceptat în cele din urmă capitularea necondiţionată în faţa Aliaţilor pe 15 August 1945. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat s-a întrunit pe 3 Mai 1946 pentru a judeca Crimele de război japoneze, inclusiv atrocităţile ca Masacrul de la Nanking. Împăratul Hirohito, însă, a primit imunitate şi şi-a păstrat titlul.

Războiul a costat milioane de vieţi în Japonia şi în alte ţări, mai ales în Asia de Est, şi a lăsat mare parte din industria şi infrastructura ţării distruse. Ocupaţia americană a ţinut până în 1952, deşi forţele americane încă deţin importante baze militare în Japonia, mai ales în Okinawa. În 1947, Japonia a adoptat o nouă constituţie pacifistă, urmărind cooperarea internaţională şi punând accent pe dreprurile omului şi pe practicile democratice.

Era Heisei (1989 - prezent)
După ocupaţie, în cadrul unui program de dezvoltare industrială agresivă şi beneficiind de asistenţă americană, Japonia a cunoscut o creştere spectaculoasă devenind una din cele mai mari economiii ale lumii. În ciuda unei majore prăbuşiri a bursei de valori în 1990, din care ţara şi-a revenit treptat, Japonia rămâne astăzi o putere economică globală şi cere acum un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

woah...cat de lung :]] in fine, sursa e WIKIPEDIA