Drop Tears

Member

Un fan-fiction pe care l-am scris intr-o perioada oarecum importanta pentru mine, nu stiu ce sa zic despre el va las pe voi sa va dati cu parerea, sa ma criticati si sa imi dati sfaturi...

Drop Tears

" If it turns 25 o'clock the town will be sleeping deeply "

Nori, mari şi negri, vânt puternic şi doar nişte stropi micuţi de ploaie care încearcă să cadă pe pământ în speranţa că aici jos va fi cineva care îi va inţelege ; dar poate cu tristeţe o spun , nu va fi nimeni aici jos , nimeni nu îi va aştepta, nimănui nu le pasă dacă ei există sau nu, nimeni nu îi cunoaşte, chiar dacă ei mor lovindu-se de pământul rece nimănui nu îi pasă, îi folosim doar pentru a ne ascunde lacrimile în acele zile în care poate preferăm să nu fim văzuţi cu lacrimi în ochi. Noi oameni ştim ce înseamnă să existe o persoană care să ţină la tine, să existe cineva care te va aştepta mereu şi va fi acolo când tu vei dori să îl vezi, va fi cineva care te va face să crezi mereu ca nu trăieşti doar asemeni unui strop de ploaie, te va face să crezi că , chiar dacă vei cădea cineva va fi acolo să îţi spună ca nu eşti singur…
Ştiu,vi se pare ciudat ca o persoană aşa ca şi mine se gâdeşte acum la asemenea lucruri ,poate părea ceva infantil, poate părea ceva nebunesc dar nu ştiu, pur si simplu atunci când văd aceşti stropi vreau să fiu ca ei, vreau să sper şi eu că va fi cineva acolo care să mă aştepte, poate vreau să simt şi eu acea senzaţie, acele clipe în care vezi pământul îngheţat şi ud tot mai aproape şi tot mai aproape, însa nimeni nu e acolo…
Ah,atatea amintiri îmi bântuie prezentul şi nu le pot împiedica.Las lacrimile să curgă, să cadă pe pervazul rece, să cadă fără să se mai oprească să se lovească de trecut şi de prezent, să zdrobească tot ce e in amintirea mea, să rupă acele strânse legături şi să mă lase să fiu libera din nou...
Nici eu nu ştiu ce aş putea să mai fac acum, poate doar să încerc să mă calmez, să îmi pun ordine în gânduri şi să mă gândesc ce voi face de acum in colo...
Da!, este o idee bună, însa mă întreb... oare ce fac eu aici?
Şi tot eu vin cu răspunsul care nu e complet, lipseşte din el acea parte în care este inclus rolul meu, acea parte de unde aş ştii ce caut eu aici....

A trecut multă vreme de când am plecat din acest oraş, nici nu mai ştiu cât de mult a fost. Când am ajuns aici totul s-a schimbat, nimic nu mai e aşa cum a fost când eu am plecat. Nu mai am multe amintiri de atunci dar chiar şi aşa nu pot să uit marele parc din centul oraşului, micul magazin de păpuşi din colţ, de unde cumpăram mereu câte ceva cu mama mea pentru mine uneori, dar mai des pentru sora mea mai mica , apoi îmi aduc aminte de ceasul de pe cea mai înalta clădire din oraş de fapt era un turn, singurul turn pe care îl aveam în oraş, un ceas mare şi frumos , se zice că în acel turn trăia cândva o fata , o fata care era închisa pentru eternitate, o fata a cărei suferinţă era mare, şi acum în nopţile cu vânt puternic şi cu lună plină se mai vede umbra ei pe lânga marele ceas, stă mereu căutându-şi liniştea şi pacea de mult pierdută.
Auzeam de multe ori poveşti legate de această fată, chiar şi cel mai bun prieten al meu de la acea vreme, îmi zice de ea, îmi spunea ca era o fata foarte frumoasă, o fata cu părul lung si negur, iar ochii ei erau asemeni sângelui, şi mai zice ca atunci când a murit ea a zis că toti cei ce s-au născut şi se vor naşte în acea zi sa moară la fel ca şi ea, să o urmeze in mormântul ei de gheaţa....
Am înteles că a murit chiar în ziua în care urma să împlinească 17 ani, mereu am crezut că este oribil să mori în ziua in care te-ai născut, să părăseşti pentru eternitate lumea care poate fi aşa de frumoasş, sa te izbeşti deodată de pământul rece şi să cazi într-un somn adânc, un somn rece , un somn trist.....
Când eram mică asta mă speria dar acum ştiu că poate sunt doar nişte poveşti....eu înca am o mică curiozitate, vreau de fapt sa ştiu ce era cu acea fata....de ce a avut o soartă aşa de crudă...
Îmi îndrept privirea sper uşa din camera mea, o uşa mare, întunecată fara nici macar o pată de lumina, mă apropii încet de ea si o deschid...cobor scările cu mare entuziasm, ajung în bucătarie...deschid uşa de la dulap şi scot o cană mica,frumoasă şi o cutie in care era ceaiul pe care obişnuia să mi-l facă mama pe vremea când înca mai locuiam aici...
Pun apa să se încălzească apoi mă aşez pe sacun în speranţa că timpul va trece mai repde, fixez cu privirea vasul cu apa; aşa făceam şi când eram mică, credeam că , dacă fac asta apa va fi gata mai repede iar mama îmi va aduce ceaiul imediat...acum am înteles în sfârşit că toate eforturile mele erau inutile....
A trecut repede vremea, nici nu mi-am dat seama că totul a fost aşa de rapid – se pare că timpul ţine cu mine măcar de data asta – am luat vasul si am turnat apa in alt vas unde erau plantele de ceai, am aşteptat putin şi apoi l-am turnat în cana mea preferată aceiaşi cană în care îmi punea şi mama ceaiul când eram mică.

M-am aşezat la masă fericită şi am exclamat :
- Gata!, Acum ştiu ce voi face, trebuie să văd cine e acea fată şi să văd de ce a fost soarta ei aşa cum a fost, trebuie să ştiu adevărul...

Ştiam acum, ştiam că acesta este scopul meu, aceasta este partea mea ...

To be continued....

Well asta a fost, scuzati-mi unele greseli de scriere.
Bye Bye~
Si va astept sa treceti sa va lasati parerea despre acest fic...

Founder

deci...sa zic, am vazut cam 5 greseli [de tastare, bineinteles, nu conteaza asta]
personal, la inceput povestea m'a captivat, descriind asemanarile dintre picaturile de ploaie si oamenii [ehh, o idee foarte interesanta, si o motivare foarte buna xD] partea aceea m'a captivat, producand diferite sentimente in mine, punandu'ma si pe mine pe multe semne de intrebare [tot timpul patesc asta -.-']
heh, in legatura cu fata din turn mai facut curioasa, acum doresc sa aflu ce urmeaza...
critici nu prea am, imi place cum descrii ;]]
so..gambate!

Member

Chapter II

Dimineaţă din nou.
Ceasul sună la fel ca de fiecare dată, mă ridic încet din pat , închid ceasul şi mă îndrept spre fereastra din camera mea.
- Ploaie din nou … ca de obicei. !
În oraşul acesta mereu plouă, de când sunt mică plouă mai mereu aşa că sunt obişnuită deja cu vremea de acest fel. Cu toate acestea îmi plac zilele în care plouă, mă linişteşte să văd stropi de ploaie, mă linişteşte griul cerului,mă linişteşte puritatea ploii. Mă simt bine mereu când plouă.
Pe vremea când eram mică iubeam aceste zile şi mereu ieşeam afara să mă joc în ploaie, să alerg alături de mulţimea de picături care era în jurul meu , să mă bucur de fiecare clipă din ploaia care s-a lăsat peste oraş; era frumos şi acum am aceleaşi sentimente când vine vorba de ploaie.

Astăzi este o zi frumoasă, numai bună pentru a sta pe pervazul din cameră cu o cană din ceaiul meu preferat, dar nu şi astăzi…
Acum vreau să mă duc să îmi văd oraşul,a trecut multă vreme de când nu am mai fost aici şi vreau să merg peste tot pe unde mergeam când eram mică, daca pot voi întra şi la bibliotecă pentru mai multe informaţii.

Mă îndrept repede sper dulap şi caut câte ceva cu care m-aş putea îmbrăca, până la urmă găsesc o rochie drăguţă negru cu alb şi nişte pantofi foarte frumoşi negri, sunt cei pe care i-am purtat de atatea ori însă şi acum îmi plac foarte mult.
Ies din cameră cu hainele şi mă duc la baie, nu am fost niciodată o persoană care să petreacă ore întregi în baie însa acum cred că era un moment special pentru a face asta…

Nu după mai mult de 30 de minute am ieşit cu hainele pe mine şi m-am dus direct la oglinda de jos să le mai aranjez, am urcat puţin sus pentru a-mi lua umbrela din camera.
Am coborat încet scările, m-am uitat încă odată în oglindă şi am ieşit afară închizând uşa în urma mea.

- Ah!, aerul este aşa de curat.
Cred că e şi din cauza ploii care a căzut în timp ce eu mă pregăteam de ieşit afară, sunt uşor dezamăgită că nu mai plouă dar mă şi bucur pentru că nu mai trebuie să ţin umbrela în mână.
Pornesc pe străduţa mică din faţa mea, este aşa de frumos să ieşi afară dimineaţa devreme şi mai ales dupa o ploaie care ţine deja de câteva zile…
Sunt multe lucruri de văzut aici în acest oraş, chiar dacă mi se pare mic nici nu ştiu de fapt unde e începutul şi sfârşitul lui. Am plecat o singură dată de aici, dar ceilalţi nu am plecat niciodată, este frumos să vezi oameni care ţin aşa de mult la trecutul lor , care ţin aşa de mult la locul in care s-au născut încât le e milă să îl părăsească…
Eu nu am aceleaşi sentimente, trebuie să recunosc dar plimbatul pe aceste străzi îmi face oarecum o neplăcere, am un sentiment ciudat …poate să fie din cauza faptului că nu am mâncat nimic…

Într-un final dupa ce am mers deja ceva vreme ajung în faţa biblioteci şi deschid usa..
- Uh! Pare să fie deschis.
Ahh este difert de când am fost ultima dată dar nu contează, mai bine aş merge să mă uit dupa ce caut eu înainte să vină cineva şi să mă întrebe ce caut aici…nu că nu i-aşi spune dar prefer să ştiu doar eu…
Pornesc printre lungile rafturi cu cărţi şi încep să citesc fiecare titlu, nici măcar nu ştiu de unde să încep mai exact, nu am nici un indiciu despre numele fetei şi nici despre ceva legat de trecutul ei care să fie trecut în vreo carte de aici.
Au trecut deja mai bine de 40 de minute de când tot caut aici şi nimic, nici măcar un detaliu care să îmi mai deschidă o cale spre adevar…
Un om, înalt , cu o privire îndreptată exact spre mine, cu o faţă exagerat de albă se apropie cu paşi repezi de locul în care eram eu parca ar fi vrut să plec de aici, ma fixa cu privirea de când am intrat…
- Buna ziua, vă pot ajuta cu ceva? Spuse acesta cu un ton din care se poate înţelege că nu mă vrea aici.
- Căutam o carte dar se pare că nu am găsit nimic….
- Bine atunci cred că e vremea să pleci şi să te întorci altă dată, poate vei găsi atunci ce te intereseaza… Zicând asta din nou cu acelaşi ton.
- Mulţumesc pentru ajutor oricum. La revedere. Spunând eu îndreptându-mă în fugă spre uşa pe care am intrat
Prezenţa acestui om nu îmi place deloc…pur si simplu simt că vrea ceva de la mine, e ca şi cum l-aş fi deranjat că am venit să caut o carte.

- Eh şi acum ce voi face? Nu am nici cea mai mica idee ce aş putea face.
Cred ca poate în locul în care e mormântul acelei fete voi găsi eu ceva detalii despre ea, îmi va fi mai uşor apoi sa continui.
- Ah! Este o idee buna.
Am început să alerg în josul străzii ,cu cât ajungeam mai repede în cimitir cu atât era poate mai bine , aflam câte ceva nou despre ea.
Nu prea îmi plac locurile de acest fel, mă refer la cimitire. Mi se par pline de o energie negativă sau pozitivă în funcţie de locul unde stau.

Au trecut doar 10 minute şi eram deja la intrarea în cimitir.
Respir odata adanc încercand să îmi fac curaj şi apăs clanţa de la uşa, apoi un scârţâit lung se aude şi uşa se deschide.
Arunc o privire pierudă în jurul meu şi râmân aşa câteva secunde, poate chiar câteva minute…

- Hei, fetiţo, hei eşti bine? O voce înceată se aude din spatele meu.
- Ah…da sunt bine. - Scuturându-mi capul – sunt bine mulţumesc ca aţi întrebat.
- Dar ce faci tu aici într-un loc aşa ca acesta? Întreba o femeie micuţă, care se uita fix la mine.
- Ahh…păi ştiţi am venit aici…pentru…
- Ai venit să vezi mormântul ei nu? Zicând ea încrezătoare.
- Dar de unde ştiţi asta?
- Toata lumea străină care vine aici , vine doar să o vadă pe ea mă gândeam că şi tu ai venit pentru acelaşi lucru.
- Aşa este..îmi puteţi arăta locul în care e înmormântată? Am zis eu cu puţina teamă.
- Da sigur, urmează-mă.
- Aşa voi face. Aprobând din cap.

~ To be continued ~